Nu știu cum e să ai răbdare. N-am gustat din dulceața ei până acum. Mă grăbesc să le aflu pe toate, să nu dau timp acolo unde se cere, să-mi vărs nerăbdarea pe oricine mă întreabă prea multe, pe oricine îmi cere sfatul sau simte să-mi spună câte ceva. Îmi pare că pierd timpul, căci nu înțeleg că o mie de ani înaintea Lui sunt ca ziua de ieri care a trecut. Nu știu cum e să n-ai timp, să nu ții cont de el. Mereu mă presează, mereu îmi amintește că se scurge, că nu-i pot ține pasul, că nu mă poate aștepta.
Mult timp n-am înțeles că percepția asupra timpului e de fapt răbdarea omului. Omul răbdător nu are timp, nu-și lasă zilele să se scurgă, ci le împletește armonios cu infinitul, cu veșnicia. Omul răbdător nu se împiedică de secunde, ci le uită, căci ele vorbesc despre o lume limitată, în timp ce răbdarea plasează omul în atemporalitate. Omului răbdător nu-i lipsește dragostea, căci ea nu poate înflori decât acolo unde nimeni nu aleargă, presat de propriile-i fugi prin lume. Un om răbdător ascultă fiecare vorbă care i se spune, fără să simtă că pierde vremea, deși poate nu-l interesează ce i se vorbește. Răbdarea prețuiește liniștea, în timp ce omul fără așteptare se închină egoismului. Răbdarea ne crește, ne adună, ne plasează înlăuntrul nostru, ne vorbește despre Dumnezeu. Iar lipsa ei ne putrezește, ne demonizează, ne face să urâm și să ne facem din patimi dumnezei.
Nu pot să înțeleg răbdarea. Mi-e prea grea și mă apasă. Iar atunci când o încerc, mă doare fizic. N-am eu puterea să mă las pe mine, pentru a-l primi pe celălalt. Și nici măcar când strig la El nu-mi uit timpul, de parcă mi-ar aduce ceva de folos. Și mă gândesc mereu, cum or fi putut mucenicii să îndure torturi, iar eu să nu fiu în stare să rabd omul de lângă mine care simte să-și pună înaintea mea inima? Ce m-o fi făcut atât de crudă? Cum oi fi ajuns așa? Ce lecție îmi este lipsa de răbdare? Ce aș putea să fac să mi-o doresc mai mult? Și s-ar putea vreodată să o am, măcar împrăștiată în frânturi, cât să îmi fie alinare?
Pune-Te, Doamne, Tu în lăuntrul meu, ca să-mi umplu inima de dulce și să nu mai vreau să ies din mine. Lasă-mă, Doamne, să mă rabd ca să pot îngădui toate cele ce vin către mine, fără să cârtesc. Fă-mă, Doamne, răbdare!
Un ditamai Omul 