Suflet găunos

Mi-era sufletul găunos și nimic nu mai părea să îl înalțe. Stăteam ostenită pe parchet și încercam să îmi sui gândul la cer, neputincioasă. Mă năclăisem. Nimic din mine nu mirosea frumos, nimic să pară că viața asta, așa cum am ales să o trăiesc, poate avea ceva bun în ea. Gândurile prindeau contur de demoni, iar inima, oarecândva binevoitoare, se făcuse zid; de parcă niciodată nu gustase din iubire. Știam însă că trebuie să rabd, că momentele astea când îți cercetezi lăuntrul îți arată ce neom ești, cât de scurs ai devenit, tot încercând să dai sens lucrurilor lipsite de lumină.

Și plănuiam să mă ridic, să îmi încep ziua, și fie cum o vrea Domnul. Înghițeam în sec și mă întrebam cu sete de ce a fost nevoie de om pe pământ. Lipsită de rost, sufocată și teribil de tristă, m-am sprijinit de pervaz, și-am tras de mine să îmi îndrept genunchii amorțiți. Pe geam natura moartă, o toamnă care ar vrea și ea să nu mai aibă viață. Și mi-am zis că poate niște aer are să mă ajute, măcar să trag adânc în piept și altceva în loc de deznădejde. Și am deschis geamul, neintuind ce are să se întâmple.

Cohorte de păsări frumos glăsuind spintecau cerul și umpleau copacii de bucurie. Parcă își vorbeau, slavoslovind, fiecare pe limba ei, însă toate având același înțeles. Le ascultam înmărmurită și nu-mi venea a crede cât de frumos își spun ofurile, cu câtă delicatețe se apropie de inima omului și o resuscitează. Și am tresărit în mine, de parcă cineva m-a conectat din nou la aparate. Și preț de o secundă, L-am înțeles pe Dumnezeu, L-am simțit atât de aproape, de parcă îmi intrase în inimă cu totul. Și m-am umplut de bucurie, clar fiindu-mi rostul omului pe acest pământ. Și când nectarul m-a umplut cu totul, păsările au fugit în grabă, probabil să umple de sens și pe altcineva.

Și-am înțeles că noi, neputincioșii oameni, de nu vom renunța vreodată la a-L striga pe Dumnezeu, ne vom putea regăsi indiferent cât de apăsătoare e durerea omenească. Dar pentru asta, ne trebuie curaj și nădejde, două mari virtuți pe care nu e întotdeauna la îndemână să le trăim. Dar orice inimă își dorește în adâncul ei să-L afle, nu va fi lăsată să se usuce. E cerul plin de păsări!

Reclame

Vecernie

Rămânem surzi și amuțiți la ceas de seară, când luna străjuiește grijile cele multe și-aduce zbucium peste sufletele ce ne șed firave în trupurile ucise de timp. Stăm înmărmuriți în fața măreției Sale, văzându-ne micimea și încercând să dăm uitării ce-am frânt odinioară cu patimile noastre. Și-am da uitării și săruturi, dar și iubiri întortocheate; am uita și de gălăgia cu care ne numeam oameni, am lăsa să treacă fiece gând prin care ne puneam deasupra altui om. Și ne-am despărți până și de setea cu care încercăm să ne croim un rost, așa cum mintea noastră își plăsmuiește.

Căci ne-am lăsa în schimb purtați de lina adiere, în care El șoptește cu durere că mai înainte de a fi om, trebuie să-ți vezi urâciunea. Căci altfel nu ai să-nțelegi taina din tine, care stă prinsă-n cer cu dulce ardoare, dar pe care însă o astupăm cu greutatea nevoii de a ne face văzuți. Căci doar privindu-ne prin ochii Lui, am mai putea curăța rana prin care oprim lumina să se reverse-n noi.

Rămânem țintuiți în nimicnicia noastră de propriile neputințe, ce-atârnă greu de inimile noastre frânte. Și nu înțeleg de ce nu ne debarasăm de ele, când e atât de simplu să tai ce-ți prisosește. Știu că pare greu, însă dacă dragostea de sine s-ar transforma în genunchi plecați la ceas de seară în fața Lui, poate că povara ne-ar mai slăbi puțin. Dar vrem noi oare să ne lăsăm pe noi deoparte, ca să-L primim pe el în toți rărunchii, să Îl lăsăm să schimbe ce noi am malformat, s-aducă foc acolo unde țurțuri ne țin prizonieri într-o lume de gheață? Vrem noi oare să renunțăm la ceea ce am muncit o viață, la groapa ce ne grăbim să o săpăm zi de zi, de parcă cel mai prețios lucru pe lumea asta ne este mormântul?

Și de-am rămâne măcar atât de muți încât să nu mai rămână din noi decât tăcerea, poate c-am reuși să ne cântăm imne în lăuntru și să ne fie viața o vecernie neîntreruptă. De-am rămâne….dar noi nu vrem să stăm pe loc, de parcă fugim cu groază de noi înșine, disperați, suferinzi, bolnavi și triști. Stai și te vezi, omule, că zace-n tine ditamai lumina.

Colbul din om

Și m-am făcut ca praful, lipit cu încăpățânare pe cărțile uitate în raftul ce de multă vreme nu mai prezintă interes. Și care-și poartă statornicia ca pe-o povară greu de îndurat, monoton de apăsătoare. Și mă scurgeam printre pagini ce se descompuneau, roase de vreme și uitate-n timp. Dar nu aș fi plecat nicicum, căci încăpățânarea că voi regăsi gura care să mă sufle și să m-arunce cu nesaț în aer, nu mă lăsa să mă dezlipesc de coperțile groase ce îmi erau deja culcuș. Dar cine să-și ia crucea și să își spună ruga, croindu-mi calea către altă zare?

Și iată că-ntr-o zi, cu nori crăpați de fulger și mohorâre ce nu te-ndeamnă decât să te găsești, a apărut o mână ce m-a dat la o parte, lăsându-mă în palma-i, cu inima zburând. Și-mi strecuram sfioasă particule aurii, între paginile ce slavosloveau și aveau să ne aducă, pe noi amândoi, în același loc, cu mintea prinsă-n cer. Nu știam a cui e mâna, dar nici nu mai conta, că devenisem una, sub crucea care însemna coperta pe care șezusem atât de mult timp, cu hotărâre.

Și-aveam acum dorința de a mă risipi în vânturi, de a-mi pleca unduirea sub straja falnicelor zări, umplând cărări cu praful ce m-a ținut în mine o viață de om. Și stând așa tăcută, pe paginile ceruite, ascultam cum mâna se-chină cu durere și își croiește rostul cu inima-nspre Rai.

Și n-am mai vrut să plec, nimic nu mai conta, voiam să stau acolo, să mă ia și pe mine, în rugă și în gând, în suspinuri și durere, ducându-mă cu grijă pe drumul către El. Și uite așa mâna pe care o viață am strigat-o, sperând să mă salveze de crucea ce mă țintuia, m-a adâncit și m-a salvat de mine însămi, urcând-mi curcea în spate. Și nu mai vreau să îi dau drumul, nici dacă ea va fi cea care cade pe pământ. Am s-o ridic și am s-o iau cu mine, în adierile de vânt care ridică omul din mlaștini către piscuri.

Și m-am făcut ca praful, căci doar așa pot înțelege, cât de ușoară e inima de Om. Și cât înseamnă omul pentru om.

 

Gând sub streașină

Îmi amintesc pruncia în frânturi. Nu eram ca alți copii, lipsiți de griji și plini de bucurii. Mi se părea că viața trebuie privită cu seriozitate și mă încăpățânam să îi fiu parteneră în urcușul către orizonturi îndepărtate. Nu știam atunci cât de anevoios e drumul și cât de mult urma să mă abat. Și nici că odată înhămată la căruța asta, nimic nu are să mai fie doar surâs.

Și cum stăteam așa sub streașină, ferită de furtuni, m-am gândit că aș putea să mă despart de lume și să mă lipesc cu dor de nemurire. Nu pricepeam veșnicia, dar o simțeam netulburată, prezentă până-n oase, deloc sfâșietoare, cum poate mă împingea teama să cred. O inspectam curioasă și nu-mi dădeam seama cum poate omul pe pământ să îi vadă rostul, să înțeleagă ce să facă pentru a pregusta din ea. Și tot privind în zare, cu inima departe, am înțeles că am să cad, c-am să mă sparg de multe ori, am să mă fac țăndări, să mă dezintegrez până în adânc. Și mă durea văzând ce am să fac, însă știam că doar așa se va face lumină. Și asumându-mi rostul, am făcut pasul, lăsând streașina în urmă, cu inocența-mi, tremurul și inima sub ea.

Și iată-mă acum, dorindu-mi cu ardoare să pot să mă așez din nou pe prispă, sub florile ce-n noapte împrăștie parfumuri și îmi aduc aminte cât eram de tristă. Dar pasul ce-l făcusem avea să mă afunde în ceea ce alții se grăbesc să numească viață, însă eu tânjesc cu lacrimi arzătoare să mă întorc la mine, sub prispă, o copilă ce își vedea urcușul, departe-n zare și tăinuia mistere ce-acum stau îngropate sub dulcea amăgire a omului desprins de sine însuși.

Lasă-mă Doamne, ca să-mi cunosc sfârșitul mai înainte de a mă duce și de a nu mai fi.

Mi-e dor.

Așa m-apucă un dor nebun de mine, între umbre…și-apasă surd rupând tăcerea de parcă nu m-am mai văzut demult. Simt c-am pierdut ce-al meu era, departe, peste lumi și lumi; și tot ce pot să fac e să culeg urmele unei tristeți adânci, crescută-n răni și înecată-n sânge. Nu m-au lăsat să pot să-mi cresc aripi și să-mi fie viața un izvor de rugi. Mi-au dat să beau licori din astă lume muribundă și m-am ucis încet, până aproape n-a mai rămas din mine decât amintirea dinainte de a fi.

Și m-apucă dorul de a resimți iubire, de a înțelege rostul inimii în om, de-a mă lăsa știind că nu mai am cum să cad, în brațe ce mă pun din nou în locul meu. Mi-e frică încă să nu m-afund ca în nisip în negurile ce mă-neacă și fac din aer pâclă densă, fumegând. Dar dorul – de cer, de om, de El – mă-mpinge însetat spre limpezime, în adâncul meu, acolo unde doar ce este de folos își face cuib. Mă-mbată și mă ține trează, îmi intră-n piele și în gând, nelăsând ceva să-l surpe. Și mă privesc așa cum sunt, deloc un monstru cum oglinda mă arată. Departe-n mine e curat, deși calea nu-i bătătorită. Dar dorul….el mă va duce cândva în mine, rupând contactul cu lumea de-afară și îmi va pune-n față rostul pe care îl port dintru începuturi.

Mi-e dor de mine, de mine cea pe care n-o arăt. Mi-e dor să pot zâmbi fără să spulber și să mă pot vărsa fără a fi ucisă, fără a mă lipi de-asfalt, strivită de tălpi ce mă condamnă. Mi-e dor să fiu, să nu conteze cum, să mă pot așterne cu toate ale mele pe-un umăr ce nu se va clinti când va vedea că până la adânc sunt mlaștini și duhori, dureri și iad.

Și-a fost suficient doar o secundă să văd ce e iubirea fără margini, ale cărei limite sunt sus de tot, în infinit, ca să pot spera să nu fiu doar chip, ci și asemănare. Și a rămas un dor care mă zguduie, atât de lin și de curat, atât de viu și de dulce. Și-i doar al meu și-l voi purta până mă regăsesc. În El!

Oameni care ne cresc

Umblă vorba în popor că cine se aseamănă se adună. Ne place să ne imaginăm veșnicia alături de acei oameni care cresc în noi lăstari de bucurie, acei oameni care stau cot la cot cu noi  când ne surpăm, dar care își veselesc cu sinceritate inimile când e rost de entuziasm. Ei sunt oamenii care ne cresc, ne adapă și hrănesc, ne alină și iubesc fără a le păsa de nimic din exterior. Totul este cu acești oameni față către față, din adânc în lăuntrul cel mai prețios al nostru, unde numai cei care știu mari taine pot pătrunde.

Unii dintre noi am spune că poate acești oameni nu există. Că în zilele noastre relațiile libere și necondiționate, de dragoste autentică și prietenie t(r)ainică, nu își mai au locul. Că nu avem șansa de a simți cum lumea întreagă nu ne mai aparține, de a simți cum am dărui-o fără să stăm prea mult pe gânduri acelui om care ni-L arată pe Dumnezeu viu în fața ochilor. De a nu ne mai dori să trăim pentru noi, ci pentru celalalt, trup și suflet. Dar fără patimi, pretenții, beneficii, cereri și nevoi. Pur și simplu liber, în bucurie nemărginită și de negrăit.

Dar ei sunt vii, umblă printre noi, se hrănesc cu bucuria noastră și ne hrănesc cu starea lor de duh, parcă desprinsă de pe meleagurile veșniciei. Ei sunt Raiul coborât pe pământ, lumina ce curăță, dulceața ce vindecă. Și mai devreme sau mai târziu, sunt singură, fiecare dintre noi va avea ocazia să se lipească de o astfel de persoană, de un ditamai Omul. Sau poate, cine știe, chiar vom putea să devenim și noi cândva astfel de oameni.

Un lucru însă e cert: acești oameni apar numai atunci când tânjim cu sete după Dumnezeu, căutând continuu să ne lipim de El, chiar și așa, șchiopi, orbi, aproape morți. Abia atunci se va limpezi totul în jur și își va face loc iubirea, prin om, către om, de la El.

A nu fi extremist.

M-am lovit în ultima perioadă de foarte multe replici care conțineau îngrijorarea lui „nu fi extremist”. Și le-am înghițit în tăcere, am primit fiecare astfel de remarcă cât am putut de calmă și detașată. Până azi, când am reușit să mă revolt în interior destul de bine. Mă întâlnesc cu o cunoștință, nu neapărat prieten, ci pur și simplu cineva pe care cunosc din vedere, din nu mai știu ce context. Persoană care evident că m-a întrebat inevitabilul: care mai e viața ta? Eu la astfel de întrebări mai mult decât cu un zâmbet tâmp nu știu cum să reacționez. I-am zis simplu: într-o continuă schimbare. Ei bine, atât mi-a trebuit.
Și m-a luat la rost de mai aveam puțin și îmi ceream iertare că m-a adus muica pe lume:
„- Să știi că am urmărit postările tale pe facebook și ești cam extremistă. Eu înțeleg să aperi biserica, dar nici chiar așa. Să ai grijă să nu te spele pe creier.
– Cine să mă spele?
– Cum cine? Televizorul!
– Nu mă uit la televizor!
– Atunci popii. Știi că popii fură și îți cer bani pentru nimic. Și nici nu te bagă în seamă dacă nu le bagi ceva sub sutană, dacă înțelegi ce vreau să zic.
– Mie nu mi-a cerut nimeni bani pentru nimic. Eu merg la biserică pe gratis.
– Și la ce te duci? Ca să te învețe că te mănâncă iadul dacă vrei și tu ca omul să bei o bere? Sau să faci sex cu prietenul tău pe care îl iubești?
(eu deja simțeam că amețesc; discuțiile astea mă lasă lipsită de reacție; mi-e greu să explic și poate nici nu e nevoie) – Când vrei să trăiești duhovnicește, pur și simplu nu mai ai nevoie de atât de multe plăceri trupești. Interesele ți se schimbă (am greșit cu replica asta, FATAL).
– Mi-e milă de tine. Ai ajuns ca o legumă spălată pe creier. Să nu te distrezi cu prietenii tăi, să stai închisă în casă. Ești habotnică!
– Dar mă distrez cu prietenii mei: gătim, mergem pe munte, povestim ore în șir, câteodată mai bem și o bere. Și sunt mai mult afară decât în casă. Doar că nu mai simt bucurie în lucrurile pe care le făceam odată. Nu mă mai animă.
– Să știi că oamenii care gândesc ca tine nu trăiesc mult. Auzi, dar carne mai mănânci? Parcă erai vegană!
– Eram, da. Acum mai gust, din când în când, dar preponderent tot legume și fructe mănânc.
– Eram sigur. De asta nu mai gândești limpede. Ai nevoie de proteine. Știi, nu trebuie să duci regimul alimentar la extreme.
– Mă simt foarte bine așa cum mănânc. Ba chiar îmi e mai rău dacă mă îndop cu chestii grele. Sănătatea e importantă, ești cumva obligat să ai grijă de corpul tău, nu? De ce să mă îngreunez cu ce nu am nevoie?
– Ba ai nevoie. Nu ai să reziști.
– Bine, când nu mai pot o să te sun să îmi dai sfaturile potrivite ca să îmi revin. Acum trebuie să fug că mă grăbesc (aveam o programare).
– Eram sigur. Nu ai argumente și acum fugi.
– Omule, chiar mă grăbesc. Uite, ne vedem în altă zi și povestim. Cât vrei tu.
– Mai bine nu. Că nu îmi plac extremiștii. Hai pa!”
Și m-a lăsat cu ochii în soare, aproape plânsă că l-am supărat. Mi-a dat și unfriend pe facebook. Probabil nici nu mă va mai saluta pe stradă. Cu toate astea însă, mi-aș dori sincer să reușesc să fiu și mai „extremistă”.
Morala: câteodată oricât de mult încerci să împaci pe toată lumea, trebuie să accepți că nu toți oamenii sunt necesari în preajma ta. Fiecare are drumul său, în ritmul său, iar tu trebuie să te însoțești cu cei alături de care crești, pentru ca și ceilalți să ia de la tine, indirect, ce ai cultivat! Și vice-versa!