Dulcele din oameni

În unii oameni stau muguri dulci, picuri de rouă, fire de aur, împletite toate-ntr-un nectar ce îți lasă inima moale ca o ceară cu miresme de dor de cer. Pe ei îi descoperi la ceas de seară, fie-ntr-o imagine ce pare din alte lumi, fie-ntr-un gând ce ți-l oferă din toată inima lor, fie printr-o rugă duioasă, un cânt mieros sau un zâmbet asortat cu firescul pădurii de brazi. În ei zace un chip către care toți alergăm, fie că știm sau nu, în ei se vede Dumnezeu, sălășluit în pacea ce iese din trupurile lor fragede. Și-i atât de mare Hristosul din ei, că te-ai lipi cu toată puterea de dânșii, să-ți picure lacrimile pe pământul rodnic din care sunt ei plămădiți.

Și când îi afli, ține-te de ei cu toată puterea, că ți-s călăuză, stare de bine, natural, frumos, binecuvântare. Ține-i în tine, adânc pitiți și simte-i ca pe tine însuți. Lasă-i să se încuibeze în tine, să se mai umple golul și dorul de Dumnezeu. Prin ei te poți vedea așa cum ești, prin ei ai curajul să te trăiești, să te inspiri, să te respiri, să te adulmeci, să-ți guști esența, să te afunzi în dulceață. Lasă-i să trăiască în tine, că ți-s dar de Sus.

M-am întâlnit și azi cu două picături de soare, și-atât le-am învârtit pe toate părțile că le-am sorbit cu nesaț, în melodii și trăiri cu bătăi puternice de inimă. M-am îndulcit de ele până când am prins și eu gustul cel bun ce se revarsă din adâncul lor. Mi-au trecut prin minte psalmi, tânguiri, slave și m-a apucat un dor, că de mi-ar fi mai lesne, aș fi fugit către alte lumi chiar acum – e greu cu un picior aici și altul departe. Dar ele, ele picăturile, dau alt gust frământării de aici, fac viața mai ușoară un pic, iar serile mai calde.

E ca și cum….

E seară târziu, dar peste tot dimineață! Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.

 

Anunțuri

E ca și cum m-aș uita în oglindă

Vorbesc mult. Nu spun întotdeauna lucruri de care trebuie; de fapt, dacă stau să mă gândesc bine, aș putea măcar jumătate din timp să îmi lipesc buzele una de alta și să le las așa. Râd zgomotos și mă agit să îmi fac treburile; mă agit chiar și atunci când lucrurile pe care le fac necesită multă liniște. De nu zburd în exterior, garantat duc o luptă în mine însămi. Râd cu ochii, îmi plac aromele fine, simt de la distanță dacă-mi place cum miroase omul ce îmi vine în față. Strâmb mereu din nas și sunt adesea nemulțumită. Mă tulbură lucrurile neînsemnate; nu pot sta degeaba. Îmi place să mă ia cineva în brațe, însă mai mereu eu sunt cea care se agață de gâtul celorlalți. Cred câteodată că oamenii sunt prea triști; i-aș face să zâmbească, însă nu îmi dau seama dacă le-ar fi de folos. Obișnuiesc să mă gândesc la ceilalți, mai nou pentru că îmi pasă, însă nu reușesc întotdeauna să nu-i judec. Mă chinui să mă țin de un program, însă nici măcar mesele nu le iau cum trebuie. Sunt tot mereu pe drumuri, iar cu inima acasă. Mă gândesc în fiecare moment ce o spune Dumnezeu despre mine; oare voi primi și eu șansa să gust din rai?

Toate astea mă făceau să deznădăjduiesc. Mă făceau să mă simt prea departe de lume, deși nu căutam capriciile societății de azi; o ciudată. Mă frustrau pentru că mă luptam cu patimile, pe viață și pe moarte; și pentru că mă doborau. Nu mă acceptam așa cum eram. Mi se părea că viața mi-e teatru, iar interiorul meu s-a scurs cu totul din mine, sub povara lumii ăsteia care și acum îmi dă o ușoară stare de panică. Și greu mi-a fost să mă iubesc și-așa, cu micile mari bube din mine.

Toate astea până am dat de ea. Semănăm ca două picături de ploaie. Și pun pariu că și atunci când ne gândim aiurea una despre cealaltă ne reproșăm aceleași lucruri. Pentru că avem aceleași poveri frumoase care ne atârnă pe umeri. Ea e mai radioasă, are o figură de o poți distinge dintr-un milion de chipuri; e mai caldă și te face să o iubești. Eu am căpătat o răceală, nu am ochii atât de luminoși, iar fața nu mi se distinge de ceilalți, căci am călătorit prea mult timp braț la braț cu cele mai iubite obiceiuri proaste, alea de și le-însușit lumea de azi. Ea mă bucură, dar mă și face câteodată să mă ascund. E greu să te vezi în fața ta, făcând un pas în spate. Să te adulmeci cu toate ale tale, să te analizezi pe toate părțile și să te șochezi că, în definitiv, îți place de tine. Când te vezi în altul, parcă negrul devine transparent, lăsând lumina cea de seară să pătrundă prin hățișuri. Prin ea e mai frumoasă lumea, deși cam tot aia privesc și eu. Iar lupta cu cele rele din noi înșine capătă un curs mai lin așa. Nu te mai mutilezi, nu te mai calci în picioare mai mult decât poți duce. Te destinzi. Te vezi măcar o frântură dintr-un chip frumos.

Mă-ntreb; or exista oare doi oameni la fel? Nu cu totul, dar atât de la fel încât să poată spune unul despre celălalt că da, eu sunt tu, iar tu ești eu? Încă sunt nesigură, însă ea, ea cu mine, suntem într-un fel straniu, ca o coadă împletită cu șuvițe colorate, prinsă cu un șnur albastru ca cerul și stropită cu miresme din alte lumi. Și parcă nici nu mai știu câteodată unde începe ea și unde mă termin eu.

Nu știu însă cum voi putea îndura să nu mă agăț împreună cu ea de același fir de aur care suie-n ceruri. Simt că drumul către cer nu se poate face decât împreună, una cu cealaltă, fiecare în trupul său, dar amândouă într-o inimă. Oare te-nțelegi și tu prin mine, cum am ajuns și eu să mă iubesc privindu-ți chipul?

*ea e Alina.

 

 

 

Asta nu poți să-i oferi omului

Sunt oameni care dăruiesc cu drag, lucruri mari sau mărunte, diverse obiecte sau sprijin moral, un zâmbet, îmbrățișări, bilete la teatru, o carte bună, mângâieri și alinări, compătimire, hrană sau un sfat vindecător. Mai există și cazuri când te oferi pe tine însuți, efectiv, pus pe tavă, pentru cineva. Toate astea sunt evidente, există un om care oferă, cu sau fără vreo așteptare, iar de cealaltă parte, un alt om care se bucură de ceea ce îi este întins.

De câte ori nu ai simțit că omul pe care îl bucuri cu câte ceva pare a fi mai îmbogățit? Sau de câte ori nu ai văzut expresii ale unor emoții evidente, care se întipăresc pe chipul acelei ființe care primește ajutor? De câte ori nu ți-a fost clar că ceea ce ai oferit a schimbat mai mult sau mai puțin viața celui aflat în nevoie? Și de câte ori nu te-ai simțit mai bine din astfel de pricini; de câte ori nu ai fost util?

Însă oare are vreun sens tot ajutorul nostru, dacă privim adânc în lăuntrul celuilalt? Oare mângâierile ce vin printr-un dar, fie că ne referim la ceva material, ori la ceva emoțional, sufletesc, îl împlinesc pe acel om? Oare indiferent cât ne agităm să ajutăm pe ceilalți, constatăm totuși că ceva lipsește cu desăvârșire din acela în care pui o sămânță a bucuriei? Nu-i așa că ce este cel mai important pentru celălalt nu vom putea oferi efectiv niciodată? Nu-i așa că tot ceea ce dăm, chit că este pornit cu cele mai nobile intenții, nu ajunge însă nici măcar la firul cel mai subțire de nisip din temelia ce se vrea dezgropată de acel cineva care primește?

Oare avem cum să dăm oamenilor sens? Oare ne stă în putere să naștem în celălalt o căutare atât de adâncă încât să aibă loc în acesta zdruncinarea a bună? Sau toate acestea ale lăuntrului țin strict de relația sa cu Dumnezeu, cu alegerea de a se redescoperi, nemânați de vreun ajutor exterior care să le mângâie, în definitiv, doar iubirea de lumesc? Oare poți pune în celălalt un cuvânt care să îi ofere deschiderea totală și sinceră către cele mai adânci căutări? Poate că s-o putea, însă avem noi măsura asta, de a ajuta cu adevărat pe cineva, în cele cu adevărat necesare unui Om?

Și oare poți oferi ceva folositor celor din jur dacă tu nu ai găsit sensul? Poți dărui ceva autentic dacă în tine nu s-a dezvelit reala natură? Ori indiferent cu cât drag facem ceva, golit fiind însă acel ceva, de suflarea duhului cel bun, este practic intuil? Sau orice sămânță rodește, depinzând însă de celălalt în ce pământ o așează; depinzând de celălalt în ce pământ se transformă? Poate rodi o sămânță dacă o așează în pământul celuilalt un om fără temelie?

De fapt, are ceva vreun sens dacă plutim în afara împărăției?

 

 

 

Despre mame cu mulți prunci

Avalanșă de furii în toate mediile, online, offline, care după posibilități. Odată cu problema vaccinurilor, au ieșit din nou balauri de toate formele, dimensiunile și culorile, care mai de care mai aprigi și periculoși. Dar acest articol NU este despre vaccinuri, Dumnezeu știe cum va aranja lucrurile și cum vom putea alege liber, lipsiți de constrângeri din partea unei societăți ce duhnește din pruncia-i frivolă a sânge.

Acest articol este despre mame. Despre acele femei cu mulți prunci care au devenit ținta unor comentarii dezgustătoare din partea acelei părți de Românie pentru care latura prostituată a societății de tip vestic prinde rădăcini mult prea adânci. Nu, ele nu cerșesc. Nici nu își plâng de milă, nu cer mai mult decât li se cuvine. Sunt femei normale, doar că au în plus ceva ce multe alte doamne cu ifose și pretenții nu vor găsi probabil decât în momentul tragic din final, izbite de propriile conștiințe muribunde: au VIAȚĂ. Și în ele, și lângă ele, pretutindeni. Femeile astea pe care voi le urâți crează viață. Femeile astea demodate nu fac din sex un cult, așa cum voi insinuați, căci rodul unirii trupurilor pentru ele înseamnă un prunc. Ele nu cumpără prezervative, nu se intoxică cu anticoncepționale, ele au înțeles că nu patimile sunt la cârmă, ci traiul decent, cu conștiență deplină, traiul frumos, neputuros, viu. Ele respiră alt aer, de parcă nu stau pe aceleași străzi bătute de vânt ca noi toți.

Toți vorbesc despre speranța României, dacă o mai exista, dacă se mai poate observa printre maldărele de gunoi produs de valorile societății descreierate de astăzi. Ei bine, maicile de care voi râdeți, femeile cu prunci atârnați de trupurile mici și moi, ele strălucesc. Ele luminează. Și nici o hlizeală de-a noastră, nici un rânjet tâmp de om care crede că are vreun sens, nu va eclipsa un chip de mamă cu credință-n inimă, cu mintea lipsită de gânduri despre pofte, cu privirea limpede și hotărâtă, cu o determinare de fier, în alergarea ei pentru eternitate. Doar mamele astea de le urâți voi, mai pot da naștere unor tineri predispuși la sfințenie. Ele rodesc. Noi ne uscăm, deși defilăm mai rotunzi ca niciodată.

Nu am regrete prea multe pentru ce n-am făcut, dar mă roade ceva cu o disperare amară, ceva ce îmi clatină trupul cu totul: că aș fi putut fi și eu cândva o astfel de femeie. Nu neapărat cu prunci mulți, ci cu nădejdea că indiferent cât e de grea lupta, să rămân prinsă de picioarele Raiului.

 

Prieteni și neputințe

Dacă ai prieteni e bine să îi ai pentru a te privi mai des în oglindă. Nu în cea de pe perete, ci în aia din suflet. Deși clișeic, doar acolo te poți bucura de relația cu prietenii tăi. Și nici măcar nu e vorba de ei, cât este vorba despre tine. Degeaba ai chiar și-un sigur prieten, dacă acesta nu îți este cale spre propriile-ți neputințe. Dacă el nu te ajută – prin ceea ce spune, face, prin ceea ce e, manifestă, inspiră și respiră – să privești în tine ca la un sac pe care dacă îl deschizi, trebuie să dea pe-afară gunoiul, atunci degeaba e. Degeaba sunteți. Degeaba ești. Nu ți-e prieten cel pe care se prelinge miere, ci acela care cu mierea din interior, îndulcește mizeria din tine, după ce o cureți, atunci când ți-o pune în fața ochilor.

Degeaba căutăm priviri frumoase, cuvinte mari și măgulitoare, sensuri adânci în laude mascate, degeaba ne îndulcim cu îmbrățișări ce pun un zid între tine cel real și tu ăla pe bune. Degeaba zâmbim, atunci când mai ales prin tăcere se naște omul din noi.

Spunea un părinte că rana este locul pe unde intră lumina în tine. Păi ce prieten e ăla care nu deschide rana? Ce prieten e acela care ascunde puroiul, mascându-l cu miresme trandafirii și texturi de fir de aur? Ce prieten e cel care te ține în siropuri o viață întreagă, dar te aruncă pe veci în smoală și sânge? Și ce prieten îi ești tu lui dacă nu te expui cu toate bubele din suflet, cerând vindecarea a bună de la el?

Și de ce trebuie să fie atât de greu să ai un prieten care te iubește și care poate privi în tine dincolo de straturile poleite cu materii prețioase, însă care duhnesc a putregai doar din starea ce-o emană? Lumina, prietene drag, se câștigă doar din fundul iadului. Până nu cădem în mlaștinile neputinței, nu știm unde trebuie să ne ridicăm.

Pentru rai, prietene drag, e musai să fii scos din adâncurile puturoase ale iadului. Pentru rai, oglinda mea, este nevoie să privești și din spate spre față. Că de nu, vom pierde amândoi provocările vieții pe pământ, scurgându-ne în micimea lumii amețite de mirajul falsei bune simțiri.

Ajută-mă, prietene drag, să ne suim la Rai.

stalker_17

Ea e Andreea.

Nu am avut o viață ușoară. Nu că m-aș plânge, însă aproape niciodată nu am reușit să stau cu zâmbetul pe buze mai mult de câteva ceasuri. Motivele de tristețuri curgeau necontenit, fie că mă smiorcăiam pentru ce-mi lipsește, pentru ce am în exces, pentru ce nu-mi ajunge, nu-mi rămâne sau nu primesc. Îmbufnare tot mereu, chiar și-atunci când soarele face tot posibilul să te învăluie. Așa se întâmplă când trăiești fără El; și nu-i ușor să-ți culci voința la pământ, zău așa! Și fiindcă durere produceam, ceream și dădeam mai departe, asta și primeam. Până când m-am oprit și au început să apară. M-au cuprins cu totul, m-au trântit la pământ, tot ei m-au ridicat, m-au mângâiat, s-au legat de mine și nici până azi nu mi-au dat drumul. Și tot ei mi L-au adus, căci dacă era după mine, rămâneam în pământ o eternitate.

Acești oameni minunați despre care vorbesc au devenit casa mea. În ei mă adun, în ei plâng, tot în ei zâmbesc, mă rog, respir, cresc, mă odihnesc. Îmi place să cred câteodată că îi am pentru că îi merit, însă știu că mă înșel, căci darurile nu vin întotdeauna pentru munca cinstită, la care capitol stau tare prost.

Un astfel de om este și ea. O prezență atât de vie, încât atunci când se apleacă să-ți vorbească, trebuie să o asculți. Are atât de multe de spus, căci puținele riduri crescute din grimasele de pe fața-i luminoasă, rostesc povești fără sfârșit. Până să scoată primul cuvânt deja ai aflat o droaie de lucruri despre ea: ochii îi subliniază sensibilitatea, iar zâmbetul tinerețea lăuntrică; forma buzelor feminitatea, iar expresia feței maturitatea; ușoarele strâmbături ce o fac copilăroasă îi dezvăluie inocența, iar statura impunătoare mă face să mă întreb de cât de mult spațiu era nevoie pentru un așa suflet. O cheamă Andreea. Este foarte frumoasă. Are ochii mari, azurii, trăsături de basm și un mers lin, deși ușor iute. Mereu mă uit la ea de parcă o văd pentru prima oară, căci îți atrage atenția cu acel ceva doar al ei. Pare foarte fericită, deși fericirea asta e clădită, pe o temelie a suferinței. Andreea are cancer. Dar asta spun medicii. Pentru mine, Andreea este mai sănătoasă ca noi toți: râde mult, e sinceră, se interiorizează pentru a se redescoperi, e mereu pe fază și știe ce-i cu tine, nu se ferește de adevăruri și vorbește prin ceea ce este despre El, tot mereu.

Singurii bolnavi în povestea asta suntem noi. Andreea înfrânge boala, însă noi, inclusiv prin droaia de compătimiri nelalocul lor ce o arătăm acestor oameni ce trăiesc ca-n cer, aducem simptomele unei tumori maligne cât mai aproape de inimile noastre și ale lor. Îi facem să fie neputincioși, aparte, stricați, pierduți. În timp ce de fapt noi, și doar noi, alunecăm în negrele hățișuri ale unei boli mult mai severe. Noi judecăm, arătăm cu degetul, ne bucurăm că nu suntem așa, bolnavi, pe moarte, ca mulți dintre ei. Ne permitem chiar să bravăm în fața celorlalți că suntem alături de prietenii noștri bolnavi, că dăm o mână de ajutor, că spunem o rugăciune, că oferim o atenție, o îmbrățișare, o încurajare; și de fapt, suntem atât de departe de ei; ne e frică. Ne e frică să înfruntăm moartea, fugim de ea, alergăm departe de durere, Îl ucidem pe Dumnezeu cu fiecare pas înapoi. Dar ei au murit deja, de asta nu se mai tem. Ei au înțeles că viața asta fuge, că nu are importanță, că dincolo de ea nu mai este luptă. Andreea știe că ce are ea, deși teribil de dureros, vine la pachet cu șansa cea mare. Mi-a și spus câte ceva despre viața ei. I-am simțit autenticitatea, i-am trăit pe alocuri, povestea, am simțit câteodată groaza pe care o simțea și ea până nu demult. Dar am gustat și din înțelepciunea trăirilor ei, din înțelegerea acestei boli care a făcut din Andreea, în ochii mei, un soi de înger.

Și mă întreb acum, cu seriozitate și o nostalgie neplăcută, pentru ce am suferit eu atât de mult în cei 30 de ani ai mei? Pentru ce au curs lacrimile în șiroaie, fără contenire, atât de mulți ani? Unde mi-a fost discernământul, sinceritatea, suferința a bună? N-au fost, căci le-am bătut în cuie în inima ce-mi devenise sicriu. Ceea ce credeam eu că a fost suferință, era doar orgoliul meu dat de toți pereții, care schelălăia turbat. Și uitându-mă la cum trăiesc alții, cu un pas în lumea asta și altul pe celelalte meleaguri, îmi dau seama că nimic nu am așezat acolo unde trebuie și nici un efort nu am depus pentru Rai.

Mă leagă de Andreea un fir auriu ce s-ar rupe greu, căci alături de ea, aproape sau departe fizic, am înțeles că viața nu are legătură cu planurile noastre, cu șansele pe care ni le oferim noi înșine, ci cu rostul nostru adânc, cu esența ființei noastre, cu Hristosul din noi înșine. La ea se vede, se simte, e un chip ce șterge orice altă zvâcnire lumească pe care o mai are. La ea mă pot uita necontenit. Prin ea se vede viața altfel, mai vie ca oricând, mai cu sens ca în orice alt trup, mai aproape de cer ca orice junghi dureros de-al meu când îmi fuge mintea la veșnicie.

Ea e Andreea. Își poartă crucea cu demnitate, departe de ochii lumii. Și tare aș călători alături de ea, în mocasinii ce o poartă pe înaltele cărări ale vieții.

*Andreea povestește despre sine aici!

18268494_1325638947521844_251931886589357099_n

 

 

Inimi calde și oameni mari

Îmi amintesc cu drag de străbunicii mei – niște copii în corp sfrijit de bătrân chinuit. Nimic nu se compara, pe vremea micimii mele, cu mersul la țară, la casa străbunilor mei, veche de mai bine de o sută de ani. Și nimic mai frumos decât prânzul cu ei, cei dragi mie, mereu la oră fixă și mereu servit în străchini de lut. Străbunica mea avea locul de cinste, mult râvnit de mine pe atunci, stând mândră de bătrânețile-i frumoase pe patul cel înalt, ce ajungea cu un singur colț la masă. Era locul ei. Restul ne înghesuiam pe scaune. Așteptam ca bunica să ne servească și începeam a înfuleca, toți cinci, ca niște copii pofticioși.

Străbunica mea, Maria pe nume, zâmbea mereu la noi, indiferent de răutăți. Râdea chiar și atunci când trecea prin chinul mersului la toaleta de afară, sprijinită într-un scaun șubred. Făcea mai mult de jumătate de oră dus-întors și adesea îmi plăcea să îi țin de urât. Tare se mai bucura cu mine pe lângă ea. Restul timpului îl petrecea șezută pe scaun, afară, privind trecătorii și animalele din ogradă. Mai certa câinele, mai vorbea cu puii de găină, mai smulgea câte-un năturaș uriaș și mi-l punea la ureche. O femeie atât de frumoasă și cu o inimă atât de mare, că ne băga pe toți în ea și-i mai rămânea și loc.

Cu străbunicul meu, un ditamai Omul, jucam mereu table. La șase ani eram deja expertă, mă războiam și cu maeștrii satului. Îmi plăcea teribil și umpleam vară de vară câte-un caiet cu scorurile partidelor. Nu mă lăsa niciodată să câștig pe nemeritate, iar asta pe mine mă ambiționa teribil. Câteodată, de dragă ce-i eram, mai primeam câte-o palmă grea la fund, să-mi amintească că nu-i chiar așa cum vreau eu. Mereu izbucneam în râs după momentul cu pricina. Mă trimitea adesea să îi culeg prune și mere. Luam găleata și o umpleam, apoi mă mustra că am rupt prea multe și se vor strica. Îi trecea repede. Mă recompensa pentru tot ce făceam cu bomboane colorate, din acelea ușor transparente. Îmi plăceau cele galbene.

Nu i-am văzut niciodată certându-se pe străbunicii mei…poate că și bătrânețile i-au domolit. Se priveau iubitori unul pe celălalt, părinți a patru fete oacheșe, mereu veseli și plini de mister. Poveștile lor depășeau în calitate orice basm renumit, căci rar ți-era dat să auzi pățanii de pe front sau dureri de femeie al cărui bărbat nu se știe dacă mai este viu. Le ascultam cu sufletul la gură și printre lacrimi, întrebam chestiuni stupide, de copil necopt.

Mi-e dor de ei și câteodată lăcrimez când mi-i amintesc. În fața ochilor îmi apare mereu tabloul din bucătăria de vară, cu poza clasică de nuntă, cu ei tineri și frumoși, la fel de zâmbitori și senini. Ce inimi mari în corpurile alea îndoite de vreme. Ce frumos au trecut anii peste ei, lăsând doar urme minunate!

poze-traditionale-romanesti13