El și tu

Se întâmplă câteodată

Din adâncuri să se-nalțe

O bucată de speranță;

Și cu ea, vreo două gloanțe.

Nu-nțelegi ce e cu tine

Și ce cauți pe pământ;

Dar e prea frumos afară,

De prisos orice cuvânt.

Te privește și te ceartă,

El și ale Sale cete;

Cum de poți să stai cu glonțul,

Apăsat, de-acest perete?

Hai, fă bine și te-așează,

El nu pleacă niciodată,

Bea din vin și te calmează;

Copil ai mai fost o dată.

Dame cu parfum

Nu m-am conisderat niciodată o femeie frumoasă. N-am putut pur și simplu să văd în oglinda aia de 2 metri nimic care să mă mulțumească pe deplin. Nimic delicat, nimic deosebit. M-am crezut mereu o femeie ca toate celelalte ce spun despre sine, în sinea lor, că sunt mediocre. Norocul meu mare e că am acceptat, cu frustrările de rigoare, să dau ce-i mai bun din puținul bun pe care-l am. Și sunt sigură că așa ca mine se simt multe femei în lumea asta. O fi în genă, doamnelor, să nu ne putem aprecia pe noi înșine și să tresărim rușinate când primim câte-un compliment de la vreun mare domn! Sau poate că într-adevăr nu e atât de important să dai formelor prea mult contur.

Și știți voi, dragi ființe pline de rușini și suferințe, că din nefericire pentru noi, există pe lumea asta femei cu adevărat frumoase, care mai și știu asta. Acele dame cu parfum, după care oricine întoarce capul și care au admiratori între domnii de seamă, pe care îi lasă adesea cu gura căscată și inimile sfâșiate; acele doamne care stârnesc invidii și gelozii în rândul simplelor femei ce încearcă să răzbată în lumea asta rece și plină de judecăți. Și acele dame cu picior subțire și pielea de culoarea caramelului potrivit de ars, cu părul în bucle mari și castanii ce se unduiesc odată cu adierea vântului; vorbesc de acele dame cu buze mari și moi, ce-și leagănă brâul subțire pe aleile din parc, la început de toamnă. Și zâmbesc, aproape continuu, ca și cum grijile le-ar fi părăsit și ca atunci când gândurile apăsătoare se dizolvă în fața unei mari iubiri, ca-n romanele de seamă.

Ea trece și noi rămânem, copleșite de frământări și nedumeriri. Ațintim pământul cu privirea și ne lăsăm trupul să devină mic, iuțind atente pasul către o destinație inexistentă. Fugim. Departe de oricine ne-ar putea privi. Și rămânem invizibile până-ntr-o zi, acea zi în care, în vria nevoii de evadare, lovim cu umărul drept pe acel om cu care, după zile-ntregi, ne vom privi ochi în ochi.

Și abia acum începe.

Autumn-Park-Bench-1920x1200

Mama și țigările.

Azi m-am întors de la Neamț. Am ajuns acasă pe la prânz, înfometată și adormită. Am dat iama în facebook, căsuța plină de mesaje, telefonul țârâind într-una. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, de la 12 deja 15. M-am bulversat juma de zi, frământată de ceea ce credeam că este o problemă. Ce avea să urmeze mi-a schimbat total perspectiva asupra felului în care prioritizez evenimentele din viața mea.

Pe la 15:20 ajunge mama de la muncă, fericită nevoie mare că m-am întors acasă; se relaxează la o țigară, apoi meșterește ceva de mâncare pentru fie-sa, absolut delicios, ca de obicei. Mă strigă când e gata și îmi fac curaj să mă desprind de laptop și să stau cu ea afară, eu mâncând, ea pufăind de zor. Mă luase așa o stare de copil ce-și iubește mama, atât de autentică. Îi admiram profilul și mi-am adus aminte cum se lăuda odinioară că are urechi perfecte. Are. Apoi am simțit o panică de nedescris. Îi auzeam plămânii de la doi metri distanță, obosiți și inundați de fum. Ascultam panicată sunetele forțate și respirația greoaie. Mi-a spus ceva, nu mai rețin ce, însă vocea ei răgușită, ca de bătrân bolnav de TBC, m-a țintuit pe scaun, lăsându-mă fără glas. Mi-am dat seama subit ce au făcut din ea anii ăștia de tras continuu din țigară. Mi-au dat lacrimile. După minute de tăcere o întreb: mamă, tu când te lași de fumat? Ea îmi răspunde, privind deznădăjduită în zare: probabil niciodată, Het.

Îți promit că de azi înainte te voi bârâi până te lași de tot de mizeriile alea consumatoare de viață. Și da, recunosc. Azi, pentru prima oară atât de intens, am simțit frică….frica de a nu te pierde!

Iubiți-vă și fiți lângă părinți. Sunt și ei niște copii mai mari.

Stop-Smoking-640x398

Damă de inimă neagră.

Mă zbat să răzbat între picuri de ploaie și raze reci de soare. Adulmec pământul reavăn și scoarța umedă a copacilor. Odată cu mine, primul țânțar de anul ăsta, face ture amețit, izbindu-se constant de geamul plin de amprente de nas și buze. Mă uit la el și mă liniștesc – și eu care credeam că zbuciumul meu va cutremura planeta. Sărmanul!

Sorb din ceaiul de tei și scap prin colțul gurii o picătură fierbinte ce se împrăștie pe parchet. O șterg cu șoseta din piciorul drept și închid ochii. Mă rog; mă rog în liniște. Înlăuntrul meu se duce un război de damă. Oare câștigă dama cea din interior sau o domină din nou cea din afară?

––––––-

Pendulez între cele două inimi. Cea roșie mă ține în viață și mă inundă cu ale existenței banalități, emoții intense și dureri secerătoare. Inima neagră mă face să uit de toate, betonând tot verdele din jur, sub greutatea ostovitoare a indiferenței și nepăsării omenești. Aș vrea să le strivesc pe ambele, să scap de fireștile alegeri între două chestiuni incomplete. Și aș vrea și să le înghesui pe amândouă în pieptu-mi tremurând, însă corpul meu firav, deja înjumătățit ca dimensiuni, cu siguranță va ceda.

Mă despic aici, sub ochii tuturor și mă curăț de otrăvuri. Și stau aici, inertă și ușoară, vindecându-mă în ritmul meu, de cele două inimi ce m-au menținut în delir și derută de atâta vreme. Și uite așa, din damă, rămân o copiliță veselă, cu pistrui și buze roșii.

780004

Grădinița no 1

M-au dat devreme la grădiniță. Nu pot să zic că mi-a plăcut, căci preferam maidanul de joacă din jurul casei, pe care mă aventuram în cele mai palpitante expediții și aveam cele mai năstrușnice îndeletniciri. Cred că a mea copilărie s-ar desăvârși total dacă aș alege să fiu jurnalistă de investigație. Dar nu a fost să fie și probabil nici nu va fi vreodată. Grădinița era uriașă, cu o curte a cărei iarbă ne servea în scurtele pauze pe post de saltea. Atârnau de lanțuri câteva leagăne vechi, de care nu aveam voie să ne bucurăm singuri. Cred că unicul lucru ce mă făcea să îmi doresc tot mereu să ajung la grădiniță, era înghețata de pepene galben pe care o serveau niște comercianți foarte drăguți, în zilele calde, fix lângă clădirea cu pricina.

Amintirile din această perioadă sunt puține, însă intense. Nu eram cel mai năzbâtios copil, însă dacă avea cineva reaua-intenție de a mă călca pe coadă, mă transformam subit, uimind educatoarea și colegii zvăpăiați. Nu îmi plăcea când mi se furau jucăriile și nici când vreun copil se așeza pe scăunelul meu de plastic, portocaliu. Ba odată, când înfuriată de indiferența cu care Bobby îmi acaparase locul binemeritat pe tronul pictat cu rățuște, l-am dat cu toată puterea jos de pe scăunel, așezându-mă în locul său și stând acolo câteva ore bune, numai să nu îl mai ocupe. În tot acest timp, Bobby, colegul cu părul până la jumătatea spatelui, se suise pe măsuța pe care desenam copaci cu crengi strâmbe și păsări anemice și îmi dădea fără milă cu picioarele în cap, râzând ca posedat, iar eu suportam cu stoicism aceste lovituri, doar ca să îmi apăr scăunelul. La un momentat am cedat și eu, înfingându-mă cu sete în pletele lui frumoase și smulgându-i câteva smocuri din părul negru și lucios. Nu a schițat nici un gest, însă de atunci am rămas rivali și asta avea să coste pe altcineva.

Se făcea că într-o altă zi, când ne pusese educatoarea să construim ceva clădire maiestuoasă din cuburile de lemn ce se asemuiau unui joc de lego, dar preistoric, mă chinuiam cu interes să termin prima acest proiect atât de plictisitor, încât mai bine mă punea să dau cu mătura. Progresam repede, iar Bobby era cu ochii pe mine. Mai aveam câteva cuburi de așezat, când dragul de el se înfige cu toată puterea în construcția mea, punând la pământ întreaga coloană. Am văzut negru în fața ochilor și am apucat inconștientă cel mai mare cub în mâinile-mi mici, țintindu-l pe B. cu privirea, apoi pregătindu-mă de lansare. Toate mergeau ca la carte, mai puțin când în fața lui a apărut subit Corneluș, ridicat brusc de la sol și fericit că terminase construcția vilei sale cu grădină. Am tras, neavând timp să îmi înfrânez pornirea, iar cubul de lemn i-a crăpat fruntea albă și fină, șiroaie de sânge începând a-i curge pe toată fața. Am albit, dar nu că eram eu afectată de ce făcusem, ci că știam ce mă așteaptă. Copiii au început să țipe, iar educatoarea căuta vinovatul oriunde altundeva decât la mine (eram un copil model, în general). Dar când toată lumea și-a ațintit privirea asupra mea, nu mai aveam scăpare. Bobby rânjea satisfăcut iar eu urma să dau nas în nas, a doua zi, cu părinții lui Corneluș, rănitul.

A fost chemată și mama la grădiniță, într-o ședință cu părinții spontană, unde i s-a explicat ce făcusem. Se înroșise toată iar eu nu mă puteam gândi decât la ce avea să urmeze acasă – pedeapsa pe care o uram cel mai tare, aceea de a nu mă lăsa să mă aventurez în boscheții din jurul casei. În speranța că mai salvez ceva, am povestit ce îmi făcuse Bobby de-a lungul timpului și cum anume am explodat și eu, într-un final, nemaiputând suporta oprobiul acestui individ malefic. A fost luat și el la rost, mustrat și atenționat, însă pedeapsa mea a durat o săptămână, timp în care ura pentru B. se întețise.

Luni, în noua săptămâna de grădiniță, după ce ne-am schimbat la vestiare și ne-am luat scăunelele, am sesizat că Bobby nu mai e. Educatoarea ne-a strâns în cerc să ne anunțe că el a fost mutat la o grădiniță din alt oraș, întrucât familia s-a a decis să părăsească Brașovul. Am început să dansez și să râd haotic și m-am dus țintă la Corneluș să îmi cer iertare; se ascundea bietul de el de mine, pansat pe jumătate din față și alb ca varul. Ne-am împăcat într-un final și am dat uitării evenimentul deloc fericit.

Cu Corneluș urma să mă întâlnesc mai repede decât credeam, fiind elev într-o clasă de mate-fizică din același liceu cu mine. Ce mică-i lumea, gândeam eu pe atunci. Semăna perfect cu cel mic din grădiniță, iar cicatricea din partea stângă a frunții îi cresta pielea și spunea de la sine povestea cea tristă, în care a fost atacat cu un cub uriaș de lemn, de o copilă acidă și frustrată.

The end.

miriana-gurita_nagy

Românilor nu le place viața

Oare de ce? De ce românii aleg să își pună singuri și nepresați de nimeni, capăt zilelor, atât prin comportamente ce le periclitează integritatea fizică, cât și prin gânduri de acceptare a unei morți premature? De câte ori ați auzit un trecător, vecin, o rudă sau prieten spunând fără dubioșenie – dacă prind cincizeci de ani, sunt fericit. Oare ce se întâmplă cu acești oameni care par pur și simplu că nu mai au nevoie de zile pe acest pământ?

Nu sunt obsedată de a-mi întreține corpul și sănătatea în genere, însă da, am grijă de mine pentru că da, vreau o viață lungă și frumoasă tare. Ei bine, din nefericire, observ că oamenii nu sunt ca mine. Cel puțin nu marea majoritate. Nu zic că eu am dreptate, însă serios acum, de ce să nu vrei să trăiești mult și bine, când chiar se poate? Nu domle, românașul nostru alege să își fixeze o vârstă destul de mică (50-60 ani) în creieraș, vârstă la care are de gând să se care de aici, fără măcar a gândi posibilitatea unei vieți lungi și fructuoase. De ce? Pur și simplu nu pot pricepe. Culmea, în paralel cu toată acceptarea asta a morții premature, ei folosesc exemplele strămoșilor care trăiau până la o sută de ani, săvârșind comportamente pe care unii acum le etichetează ca fiind nesănătoase – fumat, băut, mâncat de grăsimi și alte minuni de genul. Invocă aceste îndeletniciri ca să își scuze obișnuințele ce îi aduc cu un picior în groapă mult mai repede decât este nevoie. Evident, ei omit esențialul, continuând a se compara cu acești oameni, în total delir. Oameni buni, acei bunici despre care vorbiți NU se îndopau cu grăsimi așa cum faceți voi, țineau posturile, fumau câteva țigări din tutun netratat pe zi, beau pălincă de fructe, nu alcool pastilat și ceea ce nici unul din voi nu face, munceau pământul de dimineață până seara, mergeau pe iarbă în picioarele goale, stăteau la soare, consumau doar hrană organică, din propria ogradă sau de pe la vecini, beau apă dulce și pură. Deci încetați a vă mai compara cu acești oameni, conștienți totuși că voi nu prindeți șaptezeci, d-apăi o sută ca bunicii. La ce bun?

Aș risca să spun chiar că oamenii nu mai sunt normali. Cum măi, să fii în totală armonie cu gândul că mori bolnav, prea repede și în chinuri?  Cum? Pur și simplu mă depășește. Iar acceptarea asta a nimicniciei umane nu se manifestă nicăieri așa cum se manifestă la noi. Până și cei ce mor înfometați în țările sărace sunt mai optimiști. Oamenii chiar nu pricep că se ucid cu gândurile lor criminale și că scuzele pentru a nu fi sănătos nu le servesc deloc. Mă încearcă în acest sens simțăminte contradictorii: milă, compasiune, silă, nedumerire, durere, bucurie că sunt om conștient, frustrare că nu pot schimba nimic în mentalitățile letale ale compatrioților, abandonul și multe altele.

Treziți-vă oameni buni. Fiți ditamai Oamenii, nu vă mai plecați capetele în fața unor obsesii distructive. Viața e faină, serios.

fdgdfg

De asta nu-mi place vinul

Vouă vă place vinul? La gust, textură, miros, culoare, toate cele laolaltă? Eu am o mare problemă cu această băutură, așa-zisa licoare vindecătoare de te pune pe picioare cât ai clipi și-ți face inima să îndruge povești fanteziste, la ceas de seară, printre nori căzuți pe-asfalt și felinare sparte.

Când îmi pierdeam zilele prețioase cu prietenii, în adolescența-mi zbuciumată ce m-a lăsat cu niscaiva traume, obișnuiam să mă delectez cu vinul aprig de roșu și sec, în fiece weekend, aproape ritualic. Nu beam că-mi plăcea, nici vorbă, ci că era musai ca să nu fii ăl mai fraier din gașcă. Încetișor m-am și obișnuit cu gustul de butoi stătut, mucegăit și ușor amărui, gust ce doar în vinul negru îl simți din plin, când iei o gură mai mare decât prevede legea papilor gustative. Abia așteptam să aibă ai mei amici de pahar poftă de alte grade, chiar mai multe, poate chiar de pălincă, numai să nu mai iau guri din sticla de un litru juma de vin de cramă. Nu beam mult, că nu duceam cine știe ce. Niciodată nu mi-a priit alcoolul, drept dovadă am mai bine de un an de când nici o gură de bere nu m-a atras. Însă vinul pentru mine fu tot mereu chinul suprem. Și nu m-a îndepărtat nici gustul, nici mirosul, nici senzația de stomac ars după ce sorbeam deloc încântată din el, așa cum a făcut-o pățania asta:

Se făcea că era ceva onomastică a unui coleg de weekend-uri, la care evident nu puteam lipsi. După certuri îndelungate cu a mea mamă și fără un leu în buzunar, m-am cărăbănit până în Bran, numai eu știu cum, ca să nu ratez evenimentul anului. Ajunsă la locul cu pricina, fericită foc între prieteni și necunoscuți, mă așez pe fotoliul cârpit și studiez interesată masa de lemn masiv pe care stăteau sticlele cu suc ieftin și evident, vin. Dau ochii peste cap, complet dezamăgită și fug să-mi torn ceva băutură acidulată, mult prea dulce și aromată pentru gustul meu – era ceva din struguri chimici, cu grave arome de cauciuc ars. Constat cu stupoare că fix lângă mine, turnându-și un pahar de vin, se află EL, fix el, de care, pe vremea aia, mă îndrăgostisem lulea și țineam secretul doar pentru mine și prietena mea bună (de la care evident că a aflat toată lumea secretul, inclusiv cel în cauză). L. mă salută politicos, zâmbind perfid și oferindu-mi, evident, un pahar cu vin. Mi-am ascuns grimasele deloc simpatice în timp ce sorbeam vinul. Mi se împleticea limba-n gură nu de la vin, ci de la emoții și dialogam cu inculpatul fără să mă pot concentra cât de puțin. La un moment dat, sorbind cu scârbă din pahar, îmi pun eu în cap să dau vinul pe gât și să scap. Deschid gura mare și vâr lichidul în gură. Odată cu el, ceva mărișor și mișcător, de mărimea unei bomboane sticloase de mentă, începe a se zbate în gura mea făcută pungă de la gustul înfiorător al licorii de struguri. Speriată de vizitatorii neinvitați, am scuipat cu putere tot lichidul, dar nu pe jos, nici pe masă, nici în poală, ci direct pe EL, cu o precizie demnă de invidiat și pentru jucătorii de golf. Gândacul cel negru, care probabil zăcea în pahar neobservat, fuge către colțul camerei, pe după dulap și se face nevăzut. Eu simt că viața mea trebuie să se sfârșească în acel moment, iar el, alergând haotic, se îndreaptă către baie și își spală frumosul chip. Înmărmuresc, în timp ce ai mei preteni râd cu lacrimi. Iese și L. din baie, pătat pe cămașa verde-n pătrățele și mă dojenește, asigurându-mă că nu e nimic, se mai întâmplă. Am petrecut toată seara afară, sub cerul înstelat, eu și ciobănescul de la cabană.

M-am grăbit să prind autobuzul de cinci treizeci dimineața și să ajung acasă, unde urma, spuneam eu în acele momente, să mă închid vreme de câțiva ani. Am rezistat o zi, însă pe L. nu l-am mai văzut decât peste două luni, cu o domnișoară cochetă, în parcul din centru. Fir-ai tu să fii de vin!

wine2