Avalanșă de furii în toate mediile, online, offline, care după posibilități. Odată cu problema vaccinurilor, au ieșit din nou balauri de toate formele, dimensiunile și culorile, care mai de care mai aprigi și periculoși. Dar acest articol NU este despre vaccinuri, Dumnezeu știe cum va aranja lucrurile și cum vom putea alege liber, lipsiți de constrângeri din partea unei societăți ce duhnește din pruncia-i frivolă a sânge.
Acest articol este despre mame. Despre acele femei cu mulți prunci care au devenit ținta unor comentarii dezgustătoare din partea acelei părți de Românie pentru care latura prostituată a societății de tip vestic prinde rădăcini mult prea adânci. Nu, ele nu cerșesc. Nici nu își plâng de milă, nu cer mai mult decât li se cuvine. Sunt femei normale, doar că au în plus ceva ce multe alte doamne cu ifose și pretenții nu vor găsi probabil decât în momentul tragic din final, izbite de propriile conștiințe muribunde: au VIAȚĂ. Și în ele, și lângă ele, pretutindeni. Femeile astea pe care voi le urâți crează viață. Femeile astea demodate nu fac din sex un cult, așa cum voi insinuați, căci rodul unirii trupurilor pentru ele înseamnă un prunc. Ele nu cumpără prezervative, nu se intoxică cu anticoncepționale, ele au înțeles că nu patimile sunt la cârmă, ci traiul decent, cu conștiență deplină, traiul frumos, neputuros, viu. Ele respiră alt aer, de parcă nu stau pe aceleași străzi bătute de vânt ca noi toți.
Toți vorbesc despre speranța României, dacă o mai exista, dacă se mai poate observa printre maldărele de gunoi produs de valorile societății descreierate de astăzi. Ei bine, maicile de care voi râdeți, femeile cu prunci atârnați de trupurile mici și moi, ele strălucesc. Ele luminează. Și nici o hlizeală de-a noastră, nici un rânjet tâmp de om care crede că are vreun sens, nu va eclipsa un chip de mamă cu credință-n inimă, cu mintea lipsită de gânduri despre pofte, cu privirea limpede și hotărâtă, cu o determinare de fier, în alergarea ei pentru eternitate. Doar mamele astea de le urâți voi, mai pot da naștere unor tineri predispuși la sfințenie. Ele rodesc. Noi ne uscăm, deși defilăm mai rotunzi ca niciodată.
Nu am regrete prea multe pentru ce n-am făcut, dar mă roade ceva cu o disperare amară, ceva ce îmi clatină trupul cu totul: că aș fi putut fi și eu cândva o astfel de femeie. Nu neapărat cu prunci mulți, ci cu nădejdea că indiferent cât e de grea lupta, să rămân prinsă de picioarele Raiului.
Un ditamai Omul 